9 Mai – Ziua Independentei

9 Mai 1877 este ziua in care a fost declarata Independenta Romaniei de la  tribuna Adunarii Deputatilor. 
Independenta a fost castigata cu forta armelor in Razboiul din 1877, apoi in lupte si mai aprige, in culisele cancelariilor marilor puteri. Este un capitol important din istoria moderna a Romaniei, care trezeste amintiri nu numai dulci, ci si amare.

Războiul de Independenţă din 1877, la care au luat parte Imperiul Rus si Tarile Romana, versus Imperiul Otoman, a rupt definitiv raportul de vasalitate fata de Poarta si a dus la obtinerea Independentei Romaniei.
In 1875 si 1876 au loc mai multe rascoale antiotomane in Bosnia, Serbia si Muntenegru. Rusia profita pentru a redeschide Problema Orientala, avand ca obiectiv declarat apararea popoarelor asuprite de limba slava din Imperiul Otoman si recastigarea statutului de mare putere, pierdut in Razboiul Crimeei. Existau insa si obiective “secrete”, nerecunoscute oficial: infintarea unui stat federal slav in Balcani, controlul gurilor Dunarii – ruta cea mai importanta a Europei sec XIX si, in final, cucerirea Istanbulului si impunerea influentei ortodoxe crestine in acest oras stravechi. Este planificat atacul impotriva Sublimei Porti si se cere acordul Bucurestiului pentru ca trupele sa poata traversa teritoriul romanesc. Romania semneaza o Convenție cu Rusia la 4 aprilie 1877, prin care armata imperiala era lasata sa treaca, respectându-se integritatea teritorială a țării. Un an mai tarziu insa, Rusia si-a incalcat intelegerea, ocupand cu trupe Bucurestiul si impunand ruperea Basarabiei si anexarea a 3 judete din sudului acestei provincii istorice.

La inceputul lui aprilie, Imperiul Otoman incepe bombardarea localităților românești de pe malul Dunării, ca raspuns la semnarea Conventiei cu Rusia. Din acest moment, Romania se afla in conflict deschis cu Turcia. Romania riposteaza, deschizand focul si bombardând Vidinul și Turtucaia. In acest moment, opinia publică și presa românească, cer guvernului proclamarea de urgență a independenței țării.
Cele doua camere dezbat în ședință publică situația creata si adopta o moțiune prin care se declara starea de război cu Imperiul Otoman.
La 9 mai 1877, are loc o sesiune extraordinară a Adunării Deputaților, care proclama Independența de Stat a României. În fața Adunării, Mihail Kogălniceanu – ministrul afacerilor străine, face celebra declaratie: “În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare.
Așadar domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”

Adunarea Deputaților ia act că “rezbelul între România și Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tributul datorat Porții a fost anulat și trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

Independența României fiind proclamată, a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă. In iulie 1877 trupele române trec Dunărea si, desi fără experiență de război, dar cu multă dăruire și un curaj enorm, au cucerit, pe rând, redutele de la Grivița, Rahova, Plevna și Smârdan.

La Plevna, rusii au cerut sprijinul expres al romanilor. Marele duce Nicolae atacase cu toate forțele reduta, insa atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari. Iata telegramă cifrată, prin care Nicolae ii cere ajutorul lui Carol I: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.”
Principele Carol I a acceptat propunerea si devine comandantul suprem al trupelor aliate de la Plevna, pe care o asediaza si o cucereste 3 luni mai tarziu.

La inceputul anului 1878, Imperiul Otoman capituleaza, iar in martie 1878, la San Stefano, este semnat de catre Rusia si Turcia tratatul de pace care recunoaste independența Serbiei, Muntenegrului si României si autonomia Bulgariei, care devenea, practic, un satelit rusesc. Acestea nu au fost admise, totusi, la negocieri, motivul invocat fiind acela că independența proclamată nu fusese recunoscută de Marile Puteri și că țările respective nu puteau constitui subiectul unui act internațional.
Prin acest tratat, Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor au fost cedate Rusiei de către Imperiul Otoman, care-și rezerva dreptul de a o schimba “cu partea Basarabiei detașată la 1856”, deși Convenția ruso-română din aprilie 1877 prevăzuse în mod expres respectarea integrității teritoriale a României.
Actul secret a fost dezvaluit in Romania cateva luni mai tarziu. Diplomatia rusa a argumentat ca România nu era un stat independent și că semnăturile ei internaționale nu aveau valoare juridică.

Iata un text fara sursa citata, urcat pe wikipedia in lb romana, care exprima un punct de vedere actual al propagandei ruse: “În România, există o părere conform căreia Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de premierul român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. Realitatea este că acea convenție dintre Rusia și Romania, care a reglementat tranzitul trupelor rusești prin țară, este una prin care Rusia s-a obligat “să mențină și respecte drepturile politice ale statului român, așa cum rezultă ele din legile interne și din tratatele existente și de asemenea să apere integritatea prezentă a Romaniei”. Partea românească a crezut că “apere” intr-un act diplomatic înseamnă recunoașterea status-quo-ului configurat de către Congresul de la Paris din 1856, unde trei județe în Basarabia de Sud (o parte din Bugeac, o regiune contestată, cucerită în mijlocul secolului 14 de către români, cucerită apoi de turci la finalul secolului 15 și condusă până la finalul secolului 19 când a fost cucerită de ruși) au fost luate de la Imperiul Rus, înfrânt în Războiul Crimeii, și alipite românilor din Principatul Moldovei. Totuși, reglementările Tratului de la Paris nu mai erau aplicabile în 1878 deoarece acel tratat menționa faptul că Puterile Europene asigurau, în 1856, că vor menține integritatea Imperiului Otoman, lucru care evident că nu mai era valid după înfrângerile din Balcani și pierderile teritoriale. În lipsa unor reglementări internaționale în picioare, în 1878, teritoriile luate de la Rusia în 1856 în Sudul Basarabiei, au fost subiectul unor negocieri cu partea română iar Rusia le-a revendicat, lăsând Dobrogea de Nord părții române.”
Nu pentru mult timp insa, caci in 1940, in urma actului Ribentrop – Molotov, Rusia a revendicat si a luat si acest teritoriu 😦

Mai mult, in aprilie 1878, fostul aliat ni se intoarce impotriva si trimite trupe pentru ocuparea Bucurestiului. In pregatirea acestei invazii, se tiparesc fluturasi pentru populatie, cu urmatorul text in rusa, romana si franceza: „Locuitori ai Bucureştiului! Complicaţiile politice survenite în ultimul timp fac indispensabilă ocupaţia temporară a oraşului Bucureşti de către trupele imperiale ruse. Generalul locotenent contele Olsufiev este numit guvernator militar iar colonelul Tugenhold locţiitor al guvernatorului militar al oraşului, iar pe toată durata ocupaţiei este declarată starea de asediu. Armata imperială nu vine ca inamic. Disciplina sa este cunoscută. Locuitorii nu au a se teme, nici în ce priveşte viaţa, nici avutul lor”

Ingratitudinea şi cinismul Rusiei faţă de România va naşte un puternic curent antirusesc. După ce Rusia ţaristă şi-a dezvăluit adevăratele intenţii, iar românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie, „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”, sustine un ziarist contemporan. Iata ce spune istoricul Alex Mihai Stoenescu legat de acest moment: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Iritate de expansiunea Rusiei imperialiste către Bosfor şi Marea Mediterană, a dus la intervenţia marilor puteri care a pus capăt acestei situaţii dramatice. In iunie 1878 a fost convocat Congresul internațional de la Berlin, cu scopul revizuirii Tratatului de la San Stefano. Au luat parte cele șapte mari puteri: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia. Încă o dată România nu a fost admisă la negocieri, din același motiv ca și la San stefano. Congresul recunoste insa independența și drepturile ei asupra Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor. Din pacate, pretenţiile ruseşti cu privire la Sudul Basarabiei nu au putut fi înlăturate, județele Bolgrad, Cahul și Ismail din sudul Basarabiei, retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856, au fost anexate Rusiei.

Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Se spune ca insusi Otto von Bismarck a incercat să-l convingă să accepte acest aranjament, amagindu-l cu controlul asupra traficului pe Dunăre si oportunităților economice ivite datorită accesului la Marea Neagră.

Totuși, marile puteri nu au acceptat usor Independenta Romaniei. La Berlin au fost făcute presiuni asupra Romaniei, ajungându-se să se condiționeze recunoașterea independenței de diferite beneficii economice sau politice.

Germania a cerut rascumpararea actiunilor Strousberg, un concern german falimentar care a construit primele cai ferate din Romania, un proiect mult disputat in Parlament, si a recunoscut Independenta Romaniei abia in 1780, dupa ce statul roman a rascumparat actiunile.

Marea Britanie a conditionat recunoasterea Independentei de schimbarea Constitutiei Romaniei si acordarea cetățeniei române tuturor evreilor din țară, la grămadă. Datorita imigrarilor si expulzarilor din tarile vecine, numarul everilor din Romania a crecut de cateva sute de ori in doar cativa ani! Daca in prima parte a sec.XIX erau doar cateva mii de evrei, in 1878 numarul lor creste, conform unor istorici, la un milion. In plus, erau greu integrabili cultural, iar datorita capitalului la care aveau acces, reusisera sa ocupe o mare parte din patura de mijloc, foarte sarac reprezentata de nationali intr-un stat atat de tanar. Iata ce spune Mihail Kogalniceanu intr-o convorbire cu consulul Frantei la Bucuresti: “Impunând independenţei noastre clauza pe care o cunoaşteţi cu privire la evrei, s-a aruncat ţara într-o criză teribilă. După întoarcerea de la Berlin, m-am chinuit să găsesc o soluţie satisfăcătoare pentru Puteri, care să nu fie însă o condamnare la moarte pentru sărmana noastră ţară – şi nu am găsit nimic.
Ne este opusă libertatea conştiinţei. Dar evreii din România sunt împiedicaţi în exercitarea cultului lor? Aceste pretinse persecuţii nu sunt, oare, doar plângeri imaginare? Nu evreii polonezi, ruşi, austrieci sunt cei care deţin capitalurile noatre? Nu ei au invadat oraşele noastre într-o asemenea manieră încât, în câteva părţi ale României – este unul de al lor la fiecare trei locuitori?
Noi ar trebui să ne apărăm împotriva lor, nu ei împotriva noastră. Nu este vorba aici nici de libertatea comerţului, nici de o problemă religioasă. Pentru România este o problemă socială. Ne este impusă o Revolutie, pentru care nu suntem pregătiţi şi niciun guvern nu ar putea să reziste în aceste condiţii”

Bratianu a gasit, in mod iscusit, o solutie acestei probleme. A modificat constitutia, insa nu a realizat, totuşi, emanciparea generală a evreilor, ci doar o naturalizare individuală. S-a acordat cetatenia in bloc pentru 888 combatanţi, care au participat la Războiul de Independenta, apoi s-a acordat cetatenia doar individual.
Mediile evreiesti au reactionat, lansand un puternic lobby negativ asupra Romaniei, ale carui efecte au dainuit chiar si pana la al doilea Razboi Mondial.

Articol din seria Lectia de Istorie si Scoala Tabere cu Suflet

Sursa: Istoria loviturilor de stat in Romania – Alex Mihai Stoenescu, wikipedia .com, agerpres. ro, adevarul .ro, hetel. ro